Pur și simplu nu pot sta locului. Iar din acest motiv, am ajuns să iubesc sportul în orice formă a lui. Chiar și momentele cu febră musculară. Da, îmi plac aceste momente. Dacă te-ai pregătit cum trebuie, dacă ți-ai făcut încălzirea înainte de antrenament, și totuși ai făcut febră musculară, înseamnă că ai atins noi limite ale corpului tău, limite de care până atunci nu știai. Și ăsta, cred eu, este un sentiment de împlinire minunat.
Întotdeauna mi-a plăcut să fac sport. Judo în copilărie, apoi handbal, apoi liceul militar, unde am mâncat sport pe pâine. Adult ajuns, am simțit că am nevoie de sport în continuare. Pur și simplu îmi lipsea mișcarea, era doza aceea de dopamină pe care îmi doream să o iau de undeva. Acum merg frecvent la sală și mă antrenez personalizat. Și joc fotbal. Oricând am ocazia.
Așa am ajuns în urmă cu vreo 10 ani în Naționala Artiștilor Fotbaliști din România (NAFRO). E o echipă grozavă, niște oameni senzaționali, niște prieteni minunați. Sunt oameni pe care îi vedeți cântând, dansând sau interpretând roluri la televizor sau pe scene. Și au o pasiune comună: dragostea de fotbal și de mișcare.
Și sunt al naibii de competitivi! Antrenamente regulate, competiții, cantonamente, reguli și rigoare, meciuri pe bune 100%, limite depășite cu fiecare ocazie. Da, e totul extrem de serios, deși toți suntem peste 40 de ani și nu am mai putea activa în competițiile clasice. Dar ne-am găsit turneele potrivite și am rupt norii împreună.
Nu știu dacă știați, dar există turnee mondiale pentru artiștii fotbaliști. Atât la fotbal în sală, cât și pe teren mare. Așa se face că, până în pandemie, aveam unul, chiar două turnee mari pe an, în care ne confruntam cu echipe naționale din vreo 20 de țări. Acum lucrurile se repoziționează, dar abia așteptăm un nou turneu. Și iată de ce e nevoie de seriozitate.
Atunci când îmbraci tricoul galben al României, nu poți glumi. Poate nu ești televizat, poate nu ai milioane de oameni cu ochii pe tine, dar te vezi tu, pe tine, și trebuie să dai totul. Iar membrii NAFRO cred în asta de fiecare dată când intră pe teren. Așa se face că suntem campioni mondiali. Da, am rupt norii în competițiile acestea! Două turnee mondiale câștigate pe teren mare, unul pe teren de mini-fotbal, și multe semifinale câștigate. Medalii, trofee, glorie.
Știți cât de tare este sentimentul ăsta? Știți ce fain este ca, la 40 de ani, să ridici cupa? E incredibil. Dar trebuie să fii serios.
Sunt unul dintre portarii Naționalei Artiștilor. Și mă lupt la fiecare meci să dau totul. De ce? Pentru blazon, pentru colegi, pentru echipă, dar și pentru a fi mândru de mine, când mă uit în oglindă după ce mă întorc la vestiare. Îmi încălzesc fiecare mușchi cu mare grijă. De la întinderile și exercițiile făcute cu echipa la firul ierbii, înainte de meci, la cremele aplicate pentru relaxarea musculaturii ce urmează a fi solicitată la nivelul brațelor, spatelui sau picioarelor.
Deși pare că portarul nu face multă mișcare, în comparație, cu jucătorii de câmp, nu e deloc așa. Fiecare mușchi al meu trebuie să fie încălzit, trebuie să fie pregătit pentru o săritură bruscă la doi metri distanță sau în înălțime. Și apoi alta. Și alta. 90 de minute sau 60, depinde de competiție. Mai ales la mini- fotbal, portarul este mereu în priză. Este mereu încordat, pregătit să explodeze. Iar echipa depinde enorm de el. Un atacant poate rata zece șuturi și nu e o catastrofă, dar fiecare greșeală a portarului lasă urme pe tabelă.
Am câștigat o semifinală de campionat mondial în sală pentru că eu am apărat o lovitură de la 7 metri. Apoi o finală mică pentru că am scos două penaltiuri, pe teren mare, la loviturile de departajare. Și nici măcar nu vă puteți închipui ce sentimente am trăit atunci, cât de bine m-am simțit, cât de mândru am fost.
Știți cu ce vreau să rămâneți în minte după ce citiți acest articol? Că poți fi campion la orice vârstă! Că, dacă iubești sportul, poți să continui să faci performanță. E nevoie de competițiile potrivite, e nevoie de antrenamente, de rigoare, e nevoie de seriozitate. Dar, credeți-mă pe cuvânt, chiar dacă ai sărit de 40, poți trăi în continuare sentimentele acelea unice date de fluierul arbitrului. Iubiți sportul, dragii mei! E acel ceva care îți poate da doza de fericire la orice vârstă!
